Legea dării în plată – Ce presupune aceasta și cui se adresează?

Crudiu & Asociații > Soluții > Civil > Legea dării în plată – Ce presupune aceasta și cui se adresează?


Conform anunţului făcut de Administraţia Prezidenţială, Președintele României a semnat miercuri, 13.05.2020, decretul privind promulgarea Legii pentru modificarea şi completarea Legii nr. 77/2016 privind darea în plată a unor bunuri imobile în vederea stingerii obligaţiilor asumate prin credite.

Față de această situație apreciem că este oportun să supunem atenției publicului acest subiect de actualitate, care prin însăși natura sa crează o serie de nelămuriri, dând naștere unei game extinse de întrebări în rândul persoanelor neinițiate în domeniul juridic.

În abordarea acestui subiect considerăm că este imperios necesar să reamintim faptul că această lege, astfel cum a fost promulgată la data de 13.05.2020, a avut un parcurs legislativ sinusoidal, cu suișuri și coborâșuri, deloc lipsit de critici, atât în sfera socio-politică, dar și în sectorul bancar ce și-a exprimat îngrijorarea față de efectele și de impactul economic pe care Legea dării în plată le va avea, împreună cu alte iniţiative legislative ce se repercutează în această perioadă delicată, generată de existența virusului COVID-19, inclusiv asupra sistemului bancar (plafonari de dobânzi, conversia creditelor, suspendarea plăţii ratelor ș.a.m.d) previzionând o scădere a creditării.

De asemenea, în raport de criticile aduse, de-a lungul proiectului legislativ, Legii dării în plată,  (față de care, vom folosi, pe alocuri, în cuprinsul prezentului articol și construcția acronimică „Legea D.I.P.” ), considerăm că este mai mult decât util și necesar să subliniem, dar și să vă aducem în atenţie, rolul pe care Curtea Constituțională a României l-a exercitat asupra formei în care actul normativ supus perezentei analize a fost promulgat.

Astfel, amintim faptul că, potrivit comunicatului C.C.R., în data de 25.10.2016, Plenul Curții Constituționale, învestit în temeiul art. 146 lit.d) din Constituția României și art.29 din Legea nr.47/1992 privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale, a luat în dezbatere excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor Legii nr.77/2016 privind darea în plată a unor bunuri imobile în vederea stingerii obligațiilor asumate prin credite, în ansamblul său, și în mod special ale art.1 alin.(3), art.3, art.4, art.5 alin. (2), art. 6, art.7, art. 8, art.10 și art.11 din acest act normativ. În urma deliberărilor, Curtea Constituțională a României prin Decizia nr. 623 din 25 octombrie 2016, cu unanimitate de voturi, a admis două excepții de neconstituționalitate, constatând în primul rând că, sintagma „precum şi din devalorizarea bunurilor imobile” din art. 11 teza întâi din Legea nr. 77/2016 privind darea în plată a unor bunuri imobile în vederea stingerii obligaţiilor asumate prin credite este neconstituţională.”, iar în al doilea rând că, prevederile din art. 11 teza întâi raportate la art. 3 teza a doua, art. 4, 7 şi 8 din Legea nr. 77/2016 privind darea în plată a unor bunuri imobile în vederea stingerii obligaţiilor asumate prin credite sunt constituţionale în măsura în care instanţa judecătorească verifică condiţiile referitoare la existenţa impreviziunii.

Aflându-ne, încă în sfera criticilor aduse Legii D.I.P., cât și în sectorul ce privește efectele pe care Curtea Constiuțională, prin exercitarea prerogativelor, le-a imprimat asupra conținutului actului normativ, astfel cum a fost promulgat, este cu neputință să nu facem o scurtă, dar extrem de utilă referire și la Decizia nr.731/06.11.2019, publică pe siteul Curții Constituționale la data de 27.01.2020.

Astfel, prin Decizia anterior amintită, Curtea Constituțională a deliberat asupra anumitor critici de neconstituționalitate aduse Legii privind modificarea și completarea Legii nr.77/2016 pentru darea în plată a unor bunuri imobile în vederea stingerii unor obligații asumate prin credite, punând astfel capăt mai multor aspecte ce erau interpretate în mod neunitar de către instanțele de judecată. În esență, prin decizia antereferită, Curtea Constituțională a admis obiecţia de neconstituţionalitate formulată şi a constatat că dispoziţiile articolului unic pct.2 [cu referire la art.4 alin.(11)], pct.3 [cu referire la art.4 alin.(3) şi (4)], pct.6 [cu referire la art.7 alin.(11)], pct.8 [cu referire la art.7 alin.(51)] şi pct.9 [cu referire la art.8 alin.(5) teza a doua] din Legea pentru modificarea şi completarea Legii nr.77/2016 privind darea în plată a unor bunuri imobile în vederea stingerii obligaţiilor asumate prin credite sunt neconstituţionale.

Pe lângă numeroasele aspecte deficitare și defectuoase ale Legii pentru modificarea și completarea Legii nr.77/2016 pe care Curtea Contituțională le-a soluționat, apreciem că se impune să subliniem cu precădere poziția forului decizional care a dat o nouă definiție noțiunii de impeviziune contractuală, statuând că „impreviziunea în contractul de credit se referă la o clauză/ clauze în curs de executare care, fără a fi abuzivă/ abuzive, dezechilibrează în timp în mod semnificativ prestaţiile contractuale ale părţilor, cu consecinţa afectării utilităţii sociale a contractului.” (paragraful 39 din Decizia nr.731/06.11.2019 a C.C.R).

Pornind de la această definiţie ajungem practic la ideea centrală în jurul căreia, gravitează întreaga esenţă şi aplicabilitate a Legii nr. 77/2016 privind darea în plată a unor bunuri imobile în vederea stingerii obligaţiilor asumate prin credite, astfel cum a fost modificată prin Legea nr.52/2020.

Un prim aspect pe care trebuie să îl lămurim, spre o mai bună înțelegere a acestui act normativ, este cui anume se adresează, în concret, cine anume poate beneficia de incidența Legii dării în plată ?

Răspunsul rezidă în conținutul art.1 din Legea nr. 77/2016, astfel cum a fost modificată, în sensul că prezenta lege se aplică raporturilor juridice dintre consumatori și instituțiile de credit, instituțiile financiare nebancare sau cesionarii creanțelor deținute asupra consumatorilor. De asemenea, potrivit textului de lege, prezentul act normativ se aplică și în cazul în care creanța creditorului izvorând dintr-un contract de credit este garantată cu fideiusiunea și/sau solidaritatea unuia sau mai multor codebitori sau coplătitori.

De remarcat, este faptul că legiutorul a exceptat din sfera de aplicare a prezentei legi, persoanele care beneficiază de credite acordate prin programul “Prima casă”, aprobat prin Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 60/2009 privind unele măsuri în vederea implementării programului “Prima casă”, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 368/2009, cu modificările și completările ulterioare.

Un al doilea aspect pe care ne dorim să îl clarificăm, constă în întinderea stingerii datoriilor izvorâte din contractele de credit.

Astfel, din analiza textului de lege, se observă că prin derogare de la dispozițiile Legii nr. 287/2009 privind Codul civil, republicată, cu modificările ulterioare, consumatorul are dreptul de a i se stinge datoriile izvorâte din contractele de credit cu tot cu accesorii, fără costuri suplimentare, prin darea în plată a imobilului ipotecat în favoarea creditorului, dacă în termenul prevăzut la art. 5 alin. (3)-astfel cum a fost modificat prin Legea nr.52/2020 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 77/2016-părțile contractului de credit nu ajung la un alt acord.

Desigur, întrebarea subsecventă acestei observații poate fi formulată de maniera „Care este termenul în care părţile contractante pot să ajungă la un alt acord?”.

Pentru a răspune acestei întrebări, apreciem că este util să specificăm faptul că în vederea aplicării prezentei legi, consumatorul are obligaţia de a transmite creditorului, fie prin intermediul unui avocat, al unui executor judecătoresc sau al unui notar public, (aspect lăsat de leguitor la latitudinea  debitorului) o notificare prin care îl va informa că a decis să îi transmită dreptul de proprietate asupra imobilului în vederea stingerii datoriei izvorând din contractul de credit ipotecar, detaliind și condițiile de admisibilitate a cererii, astfel cum sunt reglementate la art. 4 din actul normativ.

Printre alte elemente esenţiale, notificarea trebuie să cuprindă și stabilirea unui interval orar, în două zile diferite, în care reprezentantul legal sau convențional al instituției de credit să se prezinte la un notar public propus de debitor în vederea încheierii actului translativ de proprietate, prin care se stinge orice datorie a debitorului, principal, dobânzi, penalități, izvorând din contractul de credit ipotecar, în conformitate cu dispozițiile prezentei legi.

Însă, conţinutul notificării şi forma în care aceasta urmează să fie transmisă creditorului, nu trebuie să fie resimţite de către debitor drept un impediment la demararea procedurii de dare în plată, de vreme ce astfel cum, anterior, am arătat textul de lege îl condiţionează pe acesta din urmă să apeleze, pentru transmiterea notificării către creditor, la serviciile de specialitate ale unui avocat, ale unui executor judecătoresc sau ale unui notar public.

În sfârşit, se observă că prima zi de convocare la notarul public nu poate fi stabilită la un termen mai scurt de 30 de zile libere și nici mai lung de 90 de zile, extrem de important de reţinut fiind faptul că în interiorul acestei perioade se suspendă orice plată către creditor, precum și orice procedură judiciară sau extrajudiciară demarată de un creditor sau de persoane care se subrogă în drepturile acestuia îndreptată împotriva consumatorului sau a bunurilor acestuia.

În situaţia în care, debitorul nu se va prezenta la termenele indicate în notificare, acestă stare de fapt va echivala cu renunțarea la notificarea de dare în plată și părțile vor fi repuse de drept în situația anterioară.

Mai trebuie să menţionăm că o altă consecinţă favorabilă debitorului, în situaţia în care acesta a efectuat şi a transmis notificarea de dare în plată către creditor, este aceea că pe perioada notificării, este interzisă înscrierea acestuia, în Biroul de credit sau în alte baze de date negative cu privire la debitorii riscanţi sau rău-platnici.

Atragem însă, atenția că potrivit actului normativ ce face obiectul prezentului articol, pentru stingerea creanței izvorând dintr-un contract de credit și a accesoriilor sale prin dare în plată trebuie, obligatoriu, îndeplinite, în mod cumulativ, un număr de cinci condiții, după cum urmează:

1) creditorul și consumatorul fac parte din categoriile prevăzute la art. 1 alin. (1), astfel cum acestea sunt definite de legislația specială;

Am stabilit deja care sunt persoanele care pot uza de incidența Legii dării în plată, însă pentru înlăturarea oricărui posibil dubiu putem spune că acestă lege se aplică atât creditelor în valută, cât și în lei, legea adresându-se în mod concret persoanelor care au sau urmează să aibă dificultăţi de plată sau care vor fi intrat în stare de supra-îndatorare sau de faliment, practic acelor consumatori aflaţi în dificultate financiară, generată fie de creșterea excesivă a cursului de schimb valutar, fie de o majorare semnificativă a indicilor de referinţă care intră în componenţa dobânzii variabile.

2) cuantumul sumei împrumutate, la momentul acordării, nu depășea echivalentul în lei al 250.000 euro, sumă calculată la cursul de schimb publicat de către Banca Națională a României în ziua încheierii contractului de credit;

Altfel spus, legea instituie un plafon valoric maxim de 250.000 euro, a cărui depăşire face imposibilă prevalarea de dispoziţiile Legii nr. 77/2016.

3) creditul a fost contractat de consumator cu scopul de a achiziționa, construi, extinde, moderniza, amenaja, reabilita un imobil cu destinație de locuință sau, indiferent de scopul pentru care a fost contractat, este garantat cu cel puțin un imobil având destinația de locuință;

4) consumatorul să nu fi fost condamnat printr-o hotărâre definitivă pentru infracțiuni în legătură cu creditul pentru care se solicită aplicarea prezentei legi.

Reținem, așadar, din acestă condiție faptul că nu orice hotărâre de condamnare definitivă, împiedică o persoană să beneficieze de dispozitiile Legii dării în plată, ci doar o hotărâre de condamnare definitivă pentru săvârșirea unei infracțuni/unor infracțiuni în legătură cu creditul pentru care se solicită aplicarea prezentei legi.

5) este îndeplinită condiția privind impreviziunea.

În ceea ce privește condiția privind impreviziunea, astfel cum extragem din considerentele Deciziei nr.623 adoptată de Curtea Constituțională la data de 25.10.2016, suntem în măsură să apreciem, în mod corect, că aplicarea teoriei impreviziunii nu reprezintă per-general o chestiune de inovației a leguitorului român din statul modern, ci din contră, trebuie  reținut că sub imperiul Codului civil din 1864 atât doctrina, cât şi practica au recunoscut posibilitatea aplicării teoriei impreviziunii în cazul în care un eveniment excepţional şi exterior voinţei părţilor ce nu putea fi prevăzut în mod rezonabil de acestea la data încheierii contractului ar face excesiv de oneroasă executarea obligaţiei debitorului. Sub regimul Codului civil din 1864  teoria impreviziunii era fundamentată pe prevederile art. 970 care stipulau: “Convenţiile trebuie executate cu bună-credinţă. Ele obligă nu numai la ceea ce este expres într-însele, dar la toate urmările, ce echitatea, obiceiul sau legea dă obligaţiei după natura sa.” Astfel, chiar dacă normativ nu era consacrată expressis verbis, impreviziunea rezulta din însăşi reglementarea de principiu relativă la contracte, ea fiind justificată prin elementele de bună-credinţă şi echitate ce caracterizează executarea contractelor.

În urma acestei scurte treceri în revista a istoriei nașterii teoriei impreviziunii, trebuie, de asemenea, să amintim că aplicarea impreviziunii a fost, în mod firesc, preluată în mare parte în Codul civil actual, găsindu-și reglementarea în conținutul dispozițiilor art. 1.271 din Legea nr. 287/2009 privind Codul civil, intrată în vigoare la data de 1 octombrie 2011.

Un alt aspect pe care îl considerăm extrem de important este că, textul de lege instituie două prezumții absolute  de impreviziune, respectiv: a) pe durata executării contractului de credit, cursul de schimb valutar, aplicabil în vederea cumpărării monedei creditului, înregistrează la data transmiterii notificării de dare în plată o creștere de peste 52,6% față de data încheierii contractului de credit. În vederea calculării procentului de 52,6% se va avea în vedere cursul publicat de Banca Națională a României la data transmiterii notificării de plată și cursul de schimb publicat de Banca Națională a României la data încheierii contractului de credit; b) pe durata executării contractului de credit, obligația de plată lunară înregistrează o creștere de peste 50% ca urmare a majorării ratei de dobândă variabilă.

Potrivit dispozițiilor art.327 din Codul de procedură civilă, prezumţiile sunt consecinţele pe care legea sau judecătorul le trage dintr-un fapt cunoscut spre a stabili un fapt necunoscut. Prezumţiile legale, din punctul de vedere al puterii lor doveditoare, pot fi relative (iuris tantum) şi absolute (iuris et de iure). Prezumţiile absolute, spre deosebire de prezumțiile relative nu admit posibilitatea înfrângerii lor, acestea creând imaginea unor adevăruri absolute, imuabile, dobândite odată şi pentru totdeauna şi impuse tuturor prin forţa unei rostiri legiuitoare [Decizia nr.356 din 25 iunie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.691 din 22 septembrie 2014, par.35].

Astfel, cele două prezumții de impreziune stabilite de Legea nr.77/2016, scutesc de dovadă pe acela în folosul căruia sunt stabilite în tot ceea ce priveşte faptele considerate de lege ca fiind dovedite [art.328 alin.(1) teza întâi din Codul de procedură civilă].

Având în vedere că cele două prezumţii cuprinse în legea analizată sunt reglementate în favoarea debitorului, creditorul are doar dreptul de a demonstra faptul că debitorul obligaţiei nu îndeplineşte condiţiile ce se subsumează cazului de impreviziune invocat. Odată întrunite condiţiile subsumate unui asemenea caz, creditorul nu mai poate face proba contrară.

Pentru a concluziona, putem spune că Legea nr. 77/2016 privind darea în plată a unor bunuri imobile în vederea stingerii obligaţiilor asumate prin credite, astfel cum a fost modificată prin Legea nr.52/2020, este o lege care acționează asemenea unui scut, venind să îi protejaze pe cei care au împrumuturi/credite către instituțiile financiare non-bancare sau către bănci, impreviziunea fiind prezumată, efectele contractului fiind înghețate până la înţelegerea cu creditorul fie prin renegocierea sau adaptarea juridică a contractului, în vederea reducerii poverii debitorului, fie prin stingerea datoriei prin trecerea imobilului, pentru care creditul a fost contractat,  în patrimoniul creditorului.

Vă comunicăm pe această cale faptul că, echipa Crudiu&Asociații vă stă la dispoziție pentru a vă oferi toate informațiile necesare în legătură cu datele furnizate.

     Toate cele bune,

Av.  Alin Cismaru

Echipa – Crudiu&Asociații

   

Categorii